Dinu Lazar scrie:Problema e ca lumea nu a inceput sa faca poze abia dupa 89. Am avut in anii 1960-1990 ( care imi sunt familiari) niste fotografi senzationali, persoane culte si elevate, care ar face cinste oricarei culturi; nu dau nume ca nu e cazul. Cine se uita la mine pe blog poate sa-i vada, in ultimii ani am tot amintit de ei. A fost o foarte puternica AAF si citeva zeci de fotocluburi care duduiau de activitate, se faceau saloane nationale si internationale de fotografie. Ca nu a fost scoala - fals, complet fals; era Liceul de Cinematografie si fotografie si mai era scoala UCECOM, care avea cursuri de fotografie. La invatamint superior, erau IATC unde se facea - ca acum - la greu fotografie si mai erau cursuri de foto la Arhitectura, la Jurnalism, la Grafica si Arte plastice.
Ar trebui mare atentie la ce scriem, uite asa se arunca o ceata difuza si unii chiar cred. Ar fi pacat, cei ce au fost se uita si cred ca tare se distreaza...
Problema e acum, nu atunci. Au trecut 20 de ani de limbertate, democratie, sunt meleoane de cursuri, scoli, facultati, si fotografia romaneasca practic nu exista pe nici o scara de valori in lume. Asta ar fi o problema adevarata. Nu exista in primul rind pentru ca grija celor ce joaca in domeniu si care mai gindesc in fotografie la noi e sa se muste de cur unu` pe altul, sa se injure pe bloguri, sa manince rahat despre toti si despre toate... cumplit. Ce a fost s-a uitat si e usor sa construim tot felul de perdele de fum. E la moda sa spunem ca ce a fost inainte de 89 a fost rau, nasol, nashpa, intuneric, frig, si tot asa. Cred ca daca am privi lucrurile mai nuantat am avea toti de cistigat.
Am menţionat clar că existau o mână de entuziaşti adevăraţi care, cu greu, îşi procurau echipamente pe sub mână şi făceau fotografie. Dar restul problemelor nu pot fi negate. Nu vorbesc de Bucureşti, care întotdeauna a fost mai deschis, mai...altfel. Acolo au existat întotdeauna alte posibilităţi, doar e capitala ţării... Dar să nu uităm că România nu e doar Bucureşti. În ţară, în afară de obişnuitele studiouri care făceau poze de buletin şi 2-3 poze de nuntă, nu prea mai exista altceva. 2-3 fotografi pe oraş reşedinţă de judeţ. Ce-i aia la 2-300.000 oameni? Echipamentul foto era prohibitiv, nu se găsea, la noi filmele se developau pe sub mână prin Azomureş, pe bază de pile. Una peste alta, era o activitate care întâmpina piedici din toate părţile. Da, se putea, iar la un anumit nivel chiar se făcea, dar nu era la îndemâna oricui. Acestea sunt nişte adevăruri obiective care nu pot fi negate şi care au tras mult înapoi fotografia românească comparativ cu (hai să luăm drept exemplu) fotografia americană, sau cea occidentală în general. Ei nu s-au lovit de problemele astea. Aaaa, că au fost şi la noi câţiva, o mână de oameni într-adevăr adevăraţi dintre cei 22 de milioane? Perfect adevărat. Excepţii care întăresc regula.
Faptul ca dvs aţi făcut parte din acea mână de adevăraţi este o chestie foarte lăudabilă şi să ştiţi că vă apreciem realizările şi apreciem faptul că aţi existat atunci, mulţi dintre noi ne dăm seama că nu v-a fost uşor. Dar nu toţi au avut posibilităţile dvs, cine ştie câte talente adevărate s-au irosit în ţara asta?
În Irlanda de exemplu, fotografia se studiază la colegiu (noţiuni de bază), chiar daca ai alt profil. Copii noştri mâzgăleau cu acuarele la şcoală. Americanul de rând, fără să fie fotograf, are cunoştinţe de bază de fotografie. Acolo orice tâmpit avea aparat foto şi făcea poz(n)e. Americanii sunt adepţii celebrului "You press the button, we do the rest" lansat de George Eastman încă din 1888, an în care Eastman a patentat primul aparat foto pe rolă de film capsulată şi a înregistrat Kodak. Primul aparat Kodak a costat doar 25 de dolari ( o strategie de marketing de a aduce fotografiatul în rândul maselor), iar la începutul secolului trecut (în jurul lui 1900) celebrul Brownie costa ... 1 dolar. Păi unde se situează România comparativ cu aceste date prezentate mai sus? Unde e cultura foto a românului de rând? Eu la asta m-am referit când am spus "şcoală", nu la faptul că a existat o oarecare secţie în cadrul nu ştiu cărei Universităţi care pregătea 20-30 fotografi pe an la nivelul întregii ţări în condiţiile în care doar la Iaşi existau 50.000 de studenţi în 1989.
Nimeni nu neagă că au existat câţiva, dar numărul lor e total insignifiant comparativ cu populaţia ţării la acea dată.
În anii 90, developam filme la greu. Din asta trăiam, Kodak Express. În medie, din 24-27 de expuneri, scoteam 10-11 imagini hai să le zicem acceptabile, în rest rateuri. Am văzut oameni (nu puţini) care au venit cu pelicula expusă dar nedevelopată scoasă complet din capsulă cu reclamaţia că aparatul lor e defect, nu sunt poze pe film. Alţii veneau la developat cu pelicula pur şi simplu depănată prin exterior pe capsula filmului. Am avut o doamnă pe care n-o voi uita toată viaţa mea care a reuşit remarcabila realizare de a introduce rola de film
INVERS în aparat, operaţiune care contrazice toate legile fizicii, mecanicii şi ale bunului simţ elementar de ne-am adunat tot colectivul şi ne uitam ca vaca la OZN.
Înainte de 89, câţi români aveau poze de familie înrămate prin casă în afară de tradiţionalul tablou de la nuntă şi poza cu copilul care stă la birou cu stloul în mână şi cu globul pământesc în fundal, câţi aveau albume foto de familie, câţi aveau pe birou la servici 2-3 rame mici cu ceva pozici cu copiii? Câţi aveau un album propriu-zis de la propria nuntă? Câte femei aveau mai mult de o poză-două îmbrăcate în mireasă? Eu de-abia am găsit una cu maică-mea... De ce avem noi doar 10-15 poze minuscule (vorbesc de un caz superfericit) care acoperă 18 ani de viaţă de când eram copii? Oare pe-atunci părinţii nu-şi iubeau copii? N-aş crede... Nu puteau săracii mai mult.
Aş putea povesti foarte multe pe tema asta, dar nu vreau să divaghez prea mult, cred că totuşi se poate deduce o concluzie referitoare la tradiţia şi la cultura foto a poporului român.
Nu ştiu dacă ar putea cineva râde de ce-am scris eu în postul meu anterior, mie nu mi se pare deloc amuzant ce au făcut comuniştii din cultura ţării asteia prin creerea "omului de tip nou, socialist", a proletarului perfect, precursorul manelistului şi al piţipoancei de azi.
Nu sunt adeptul sintagmei "odioasa dictatură şi sinistra sa soţie", dar adevărurile pre-decembriste nu pot fi negate.
) iar accesul la scule si tehnologii de buna calitate este aproape complet democratizat.
